Boloni a urcat pe scenă și toată lumea a amuțit timp de 15 minute: „Eram fericit și încă sunt!” » Valentin Ceaușescu a început să plângă în timpul discursului

De asemenea, Boloni i-a adus un omagiu și lui Helmuth Duckadam, căruia i-a dedicat trofeul obținut. Valentin Ceaușescu, menționat la rândul lui în discurs, a izbucnit din lacrimi.

Ladislau Boloni: „Nu îmi imaginam că mă așteaptă aici atâta curiozitate și căldură”

„Mărturisesc că atunci când am urcat treptele operei eram puțin emoționat, chiar aveam puțină frică. Veneam într-un loc unde noi nu prea umblam și nu îmi imaginam că atâta curiozitate și căldură mă va aștepta aici. Bineînțeles că mulțumesc pentru treaba asta!

Mă bucur cu acest prilej că mă întâlnesc cu cei mai mari sportivi și sportive din anul 2024. Îi felicit pe toți și le urez mult succes în continuare! În același timp, uitându-mă la gală printre rânduri, am descoperit alți foști mari sportivi. Ca să ajungi campion, ai nevoie de caracter. Este o onoare pentru mine să mă aflu printre ei.

În același timp, am încercat să caut printre amintirile mele. Ca fotbalist, momentul cel mai emoționant nu s-a petrecut pe un teren de fotbal, ci la aeroportul Otopeni, când am sosit în 86′ acasă cu Cupa Campionilor. Veneam cu trofeul noaptea târziu, am ieșit cu toții pe terasă, era un întuneric profund și în fața noastră erau vreo 30.000 de oameni.

Cred că nu greșesc și pot să afirm că era acolo o țară întreagă care venea și voia să fie aproape de noi. Veneau pentru că victoria respectivă era și victoria lor. Era victoria lor care le redădea mândria pierdută, respectul de sine și dreptul de a fi fericit. Să sărbătorești cu astfel de oameni era extraordinar, era formidabil.

Nu cred că vă spun un mare secret când spun că, pentru mine, fotbalul din Occident este deosebit de exigent, este crud, dar este și extrem de valoros. Ca antrenor, cred că performanța mea cea mare e că am reușit să pătrund și să rămân acolo, în acest fotbal, timp de aproape 30 de ani. Valurile care mă izbeau nu m-au înghițit, am rămas în picioare și, cireașa de pe tort, am reușit și rezultate pozitive.

Am câștigat campionate, cupe și am promovat mai mulți tineri pentru fotbalul acela deosebit. Aceste realizări mi-au adus satisfacție, aprecieri și stimă, dar parcă această stimă niciodată nu a fost așa de adâncă precum stima de-aici, de-acasă.

Știu că de la Botoșani până la Reghin și Cluj, de la o comună mică sunt crai până la Sighișoara și Brașov, acest respect tot timpul este în jurul meu. Bineînțeles, este deosebit de plăcut pentru mine, valorizant.

Oare mai trebuie să vorbesc despre orașul meu natal, despre orașul meu de suflet, Târgu Mureș, care întotdeauna a avut grijă de mine și tot timpul m-a iubit? Nu m-aș numi Boloni dacă aș uita să pomenesc de o regiune care, oriunde colindam în lume, indiferent că eram la Steaua sau la naționala României, oamenii ei mă ocroteau și mă susțineau. Eram fericit și sunt!

Toate drumurile duc la București! Până la urma-urmei, Bucureștiul a fost și al meu. V-aș invita să ne întoarcem în 1981, când trecuseră deja 2 ani de când, în urma unui ordin venit de la Comitetul Central, eu trebuia să fiu uitat de echipa națională.

Echipă națională care după câtva timp a început un pic să șchioapete, nu din vina mea. S-a schimbat antrenorul și era 1 noiembrie, ziua morților, eram la cimitir și mă întorceam de la mormântul tatălui meu.

Abia ajuns acasă, suna telefonul, am vorbit cu respectivul, cu domnul care m-a sunat, care la sfârșit mi-a spus o propoziție din 4 cuvinte: Am nevoie de tine! O propoziție care pe vremea respectivă conținea foarte mult curaj.

Contesta interzicerea mea de la echipa națională. Era o propoziție pe care, timp de 2 ani de zile, nimeni n-a îndrăznit să o rostească, 4 cuvinte care mi-au schimbat viața. Cel care a pronunțat această propoziție nu se află printre noi pentru că este ocupat cu echipa națională și dumneavoastră ghiciți că este vorba de Mircea Lucescu. Îți mulțumesc pentru curajul tău!”, a spus Boloni.

Fotbalul este un sport colectiv, dar trofeul este al meu. Chiar dacă știu că este normal să îl împart cu colegii mei de la ASA Târgu Mureș și de la echipa națională. Îmi retrag cuvintele, am spus că nu voi da nume. Trofeul nu este numai al meu, este al lui Nea Ion Alexandrescu. Bineînțeles este al lui Nea Emi și al lui Nea Puiu. Este al lui Fane Iovan, căpitanul de la Sevilla. Este al lui Belo. Este al lui Bumbescu, Bumbi al nostru, și este și al lui Ilie Bărbulescu, și al piticului nostru Bălan. Dar este și al lui Tudorel Stoica, Gabi Balint, Gheorghe Hagi etc.

– Ladislau Boloni

În finalul discursului, Boloni a vrut să împartă trofeul cu două persoane dragi lui. Valentin Ceaușescu, prezent la eveniment, a fost surprins plângând în timp ce era menționat.

„Trofeul mai aparține cuiva, unui om special, deosebit, puternic și foarte inteligent și mă bucur foarte mult că dânsul se află astăzi printre noi. Valentin, trofeul este și al tău! Am comis o mare greșeală: trofeul este și al lui Duckadam!”, a încheiat Boloni.