Lipsa ta de încredere poate deveni a copilului tău. Cum eviţi să „îi laşi moștenire” autocritica

Prezentator: Am văzut în materialul video ce efecte are critica în dezvoltarea unui adult. Acum aș vrea să ne concentrăm pe soluții. Care ar putea fi primul pas pentru a ieși din acest tipar de autocritică?

Invitat: Este important să conștientizăm că avem niște măști de adaptare pe care ni le-am format în copilărie și să vedem care este masca pe care o purtăm. Dacă vorbim despre perfecționism, despre acea personalitate de people pleaser, este important să înțelegem cum ne-a afectat.

Prezentator: Referitor la perfecționism și teama de a greși, ce facem când acestea ne blochează?

Invitat: Atunci când suntem perfecționiști, vrem să facem totul foarte bine și ne stabilim niște standarde extrem de înalte. Asta înseamnă că putem fi oameni de succes, pentru că ne verificăm de foarte multe ori sarcinile, astfel încât să nu existe nicio greșeală. Dezavantajul este că lucrurile ne ies foarte bine, însă, atunci când obiectivul este atins, nici nu apucăm să ne bucurăm de el, pentru că vrem din ce în ce mai mult și nu mai simțim acea satisfacție personală.

Prezentator: Și atunci, ce facem concret?

Invitat: Conștientizăm că, de fapt, perfecționismul poate părea ceva extraordinar la exterior, însă în interior ne poate dezavantaja, pentru că vine la pachet cu un stres permanent, cu o preocupare continuă și cu un sentiment al lipsei valorii personale.

Prezentator: Perfecționismul și frica de a greși vin și cu o oarecare asprime în modul în care vorbim cu noi înșine. Ne poți da un exercițiu simplu pe care să îl putem aplica zi de zi, ca să fim mai blânzi?

Invitat: Vorbim despre acea voce interioară critică, cea care ne spune că nu este suficient ceea ce am făcut. Primul pas este să conștientizăm că această voce interioară nu ne mai definește. Dacă noi am învățat în copilărie, în relația cu părinții noștri, să trăim într-o critică permanentă, aceasta a fost un mecanism de adaptare. Însă nu mă definește și nu este identitatea mea. Apoi, este important să adopt față de mine o atitudine de compasiune, în care să văd că în interior există încă acel copil speriat, care își dorește să facă lucrurile foarte bine pentru a fi apreciat și iubit.

Prezentator: Și cum își poate recăpăta încrederea în sine un adult care a ajuns să creadă despre sine că nu este suficient de bun?

Invitat: Totul începe cu conștientizarea. Să ne dăm seama că ceea ce am învățat în copilărie și ceea ce se derulează în mintea noastră ca mecanism de adaptare nu ne mai definește astăzi. Iar apoi să alegem să învățăm mecanisme noi, care să ne fie benefice, nu să ne blocheze.

Prezentator: Hai să vedem câteva resurse pe care le putem aduce în ajutorul nostru pentru a schimba aceste tipare și identități cu care am crescut.

Invitat: Este important să înțelegem că gândurile noastre, mai ales cele critice, nu sunt adevăruri absolute. Să le demitizăm și să verificăm fiecare gând. Poziția de observator al propriilor gânduri îmi aduce pace interioară. Asta nu înseamnă că nu mai sunt productiv sau că nu-mi fac treaba bine. Înseamnă că, mai întâi, observ tiparul de gândire, iar apoi învăț să vorbesc cu mine într-un mod constructiv și îmi dau voie să simt compasiune față de mine, acceptând că pot exista zile mai bune și zile mai grele și că este omenesc să greșim. Un copil crescut într-un mediu dominat de critică înțelege că iubirea trebuie câștigată prin performanță și ajunge să vadă greșeala ca pe un pericol: pericolul de a fi umilit, respins sau de a-i dezamăgi pe ceilalți. De aceea, ajungem să fim permanent în alertă.

Prezentator: Și cum schimbăm asta?

Invitat: Prin atitudine și prin schimbarea mentalității. Avem un mare avantaj: știința ne arată că există neuroplasticitatea creierului. Asta înseamnă că putem construi noi căi de gândire și noi răspunsuri emoționale. Cu alte cuvinte, nu mai rămân blocat în gândirea negativă, ci învăț să-mi construiesc răspunsuri noi, mai sănătoase și mai pozitive despre propria persoană.

Prezentator: Cum pot părinții să nu mai transmită aceste tipare copiilor lor?

Invitat: În primul rând, părintele trebuie să înțeleagă că un copil nu are mintea unui adult. Dacă faci teme cu copilul, nu te aștepta să știe soluția din prima. Mintea unui adult de 40 de ani nu va fi niciodată egală cu mintea unui copil de 10 ani. De aceea, este important să avem răbdare. În al doilea rând, atunci când copilul vine acasă cu o notă mică, în loc să ne concentrăm doar pe rezultat, să încercăm să descoperim ce se află în spatele acelei note. Să-l întrebăm: „Ce s-a întâmplat cu tine? Cum te-ai simțit înainte de examen?” Astfel, copilul se simte văzut și înțeles, nu judecat doar prin prisma performanței sale.