Trump a declarat că Statele Unite sunt „forțate” să întreprindă acțiuni militare directe ca răspuns la
Trump
a declarat că Statele Unite sunt „forțate” să întreprindă acțiuni militare
directe ca răspuns la acțiunile iraniene și asta poate însemna, așa cum se teme
multă lume, că va lua decizia finală, cea de a trimite trupele terestre să
invadeze Iranului, trimițând conflictul într-o nouă fază de escaladare, poate
cea mai primejdioasă de până acum. Iar asta poate deschide într-adevăr porțile
către un război care să antreneze rapid o demantelare a ceea ce a mai rămas din
structurile de securitate negociate în Orientul Apropiat și va aduce și mai
aproape posibilitatea d atâtea ori evocată de a vedea cum se reface , la
propriu, harta statală din zonă, așa cum se stabilizase ea după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Pare
evident că Trump s-a convins de valoarea retoricii care însoțise prima etapă a
conflictului și care spunea că ofensiva aeriană de mari proporții
israelo-americană avea să fie absolut suficientă, chiar de departe, pentru a
anihila întreaga structură de apărare iraniană.
Este
limpede acum că, logic, nu poate urma decât etapa „boots on the ground”, cea
mai nesigură, sângeroasă și costisitoare etapă în orice confruntare militară.
Teoreticienii artei militare au sfătuit întotdeauna generalii s-o evite. Sun
Tzu spunea că un general înțelept va ști întotdeauna că este în interesul său
său manevreze astfel în atingerea obiectivelor sale prin exercitarea unei
impresii covârșitoare de forță care va face ca inamicul să refuze lupta. Clausewits
ne spune că marea bătălie decisivă trebuie doar să fie propusă armatei adverse,
iar Raymond Aron scria că „strategia este de a învinge cu minimum de costuri”.
Nu
mai e cazul pentru asemenea raționamente. Dar scenariul super-escaladării este
și posibil? Pe 8n iulie, Trump a declarat cp s-a încheiat perioada de încetare
a focului și, într-o scrisoare din 10 iulie, a informat oficial Congresul că
Statele Unite au reluat operațiunile militare împotriva Iranului, suspendate
prin acordul semnat între americani și iranieni pe 17 iunie (ridarea blocadei
navale și suspendarea celorlalte acțiuni în schimbul garantării de către Iran a
navigației libere în Strâmtoarea Hormuz timp de 60 de zile).
Foarte
importantă succesiunea asta de date deoarece Casa Albă anunță că, prin
scrisoarea către Congres din 10 iunie, a însemnat, de jure, reinițializarea
duratei de 60 de zile fixată de Legea asupra puterilor de război (War Powers
Act) ca necesară pentru ca Președintele să obțină aprobarea Congresului
înaintea oricărei operațiuni militare. Bombardamentele americane au fost
reluate în noaptea următoare și, luni, Trump a anunțat reluarea blocadei
navale.
Mai
departe ce urmează? Dacă Trump ordonă o desfășurare terestră, atunci, spun
analiștii, că planurile operative discutate acum la Casa albă prevăd
desfășurarea forțelor armatei terestre sau de Marines pentru a ocupa câteva
dintre insulele strategice iraniene, precum Kharg pentru a paraliza economia
Iranului. În paralele, ar putea fi ordonate operațiuni ale forțelor speciale în
perimetre securizate de armata americană în scopul de a putea captura rezervele
iraniene de uraniu îmbogățit. Vârful de lance al operațiunii terestre americane
ar fi constituit de efectivele celei de-a 82-a Brigăzi aeropurtate care sunt
deplasați în continuu în regiune, efective americane din zonă ajungând la
50.000 de oameni, conform unor surse.
Institutul
internațional de studii strategice estimează că adversarul iranian dispune de o
armată formată din 570.000 de soldați plus o forță de 350.000 de rezerviști,
plus un număr greu de estimat de baterii de coastă, mine navale de toate
dimensiunile, inclusiv drone navale și foarte multe vedete rapide. De asemenea,
iranienii dispun de un număr nedeterminat de drone de toate tipurile (atac,
supraveghere și kamikaze).
Din
momentul în care va începe confruntarea cu componentă terestră, este chiar
imposibil de spus dacă americanii prevăd că numărul de trupe necesar va fi
asemănător cu cel trimis de ei în alte operațiuni militare din zonă- (spre
exemplu, numai în Irak au fost trimiși peste 300.000 de militari) și care sunt,
în comparație cu Irakul și Afganistanul, șansele reale de reușită, costurile și
pierderile asumate.
Dar
cum oare vor reacționa europenii?
Nu
e deloc simplu și nici comod să te gândești la un răspuns. Poate americanii vor
cere sprijin, poate Trump speră la un răspuns entuziast și imediat din partea
unor aliați europeni. Să vedem ce se va întâmpla într-un asemenea caz, știind
lipsa cvasi-totală de implicare în cazul primei cereri americane. Greu de
crezut că va fi altfel, adică la nivel UE sau NATO s-ar putea desena acum o schemă
majoritară de implicare, fie măcar și pentru că amintirea umilinței din
Afganistan e încă prea proaspătă.
Să
vedem cine roagă pe cine, cum se va justifica un eventual refuz și cât de rapid
va răsuna chemarea la o „coaliție a voinței” (discutată deja în anumite
cancelarii, spun sursele).
Și
să ne reamintim de ce spunea Renan: „în orice război, adevărații învinși
sunt morții”…
COMMENTS